Tabloul

Povestea de mai jos a fost publicata cu ocazia concursului de aici.

*

*

Era o zi de toamna, scaldata in lumina auriu-ruginie, dar ploaia putea oricand sa se porneasca prin tinuturile acelea, asa ca domnul Moskovich, prevazator cum era, isi lua umbrela si porni spre centrul orasului. Dincolo de forfota din exterior, mintea lui era ca un labirint intortocheat, plin ochi de ganduri si sentimente stranii, dominate de regrete si dureri.
De ce acum? N-ar trebui sa fie fericit? Fiul sau mai mare, Piotr, intrase la facultate la Paris si plecase de-o luna acolo. Sotia lui facuse un tratament indelungat, care daduse rezultate, iar acum era iarasi vesela, pe picioarele ei, dereticand si trebaluind prin casa toata ziulica. Fata mai mica, Sonia, mergea la scoala si primea numai laude pentru ea. Afacerea ii mergea bine, insa ceva nu-i dadea pace. De unde acest gol? De unde revolta si semnele de intrebare? Isi amintea cuvintele bunicii, care ii rasunau ca un ecou peste vremi si soroace: „Ce i-ar folosi unui om sa castige toata lumea, daca si-ar pierde sufletul?”
Se mai gandea el la sufletul lui? De ce chiar acum?! Oare nu reusise sa scape de amintirea bunicii si de credinta ei inutila? Oare nu-l parasise ea chiar atunci cand avea cel mai tare nevoie de ea? De ce rugaciunile lui ca bunica sa se faca bine n-au fost ascultate, daca acest Dumnezeu al ei chiar exista?
Intra intr-un restaurant, ca sa scape de labirintul framantarilor interioare. Abia deschise usa, cautand cu privirea o masa libera, tinea umbrela in mana, cand inima ii ingheta la vederea scenei de la o masa din apropiere: o bunica se ruga pentru mancare impreuna cu nepotul ei. Cum se putea una ca asta? Autoritatile interzisesera pana si mersul la biserica. Era complet lipsit de intelepciune sa te rogi in public! Puteau sa o aresteze in orice clipa pe zeloasa batranica. Insa acea imagine izbitoare ii aduse si mai vie in memorie amintirea bunicii lui. Domnul Moskovich vazu pe fetele oamenilor toata gama de sentimente, de la dispret pana la uimire. Ar fi vrut sa alerge printre mese, peste lucrurile celorlalti, pana la ea, sa o stranga in brate, sa planga si sa-i spuna ca si el a avut o bunica credincioasa. Dar, evident, nu se cuvenea pentru un om cu statutul lui. Atunci auzi si vocea copilului, care, desi era mai subtire, acoperi toata larma din restaurant: „Doamne, Iti multumesc pentru bunica mea si Iti multumesc ca toti oamenii care se afla aici vor fi impreuna cu noi in cer! Amin.”