Haos

Soarele tot apare şi apoi  se ascunde în nori, şi iar de la capăt. Chiar şi natura se face oglindă de omenire.  În cele din urmă, soarele pierde. Cerul dispare.  Se mai vede doar o întindere de nori, întindere cenuşie.

Stau în tăcere. Sau ascult? Nu ştiu.  Observ. Până mai înainte totul era perfect. Parcul era plin de-o mulţime de oameni. Veselie, voie bună, zâmbete peste tot.  Şi, dintr-o dată… tăcere.  Singurele vietăţi care se mai expun sunt câţiva stropi de ploaie.  S-au dus oamenii, s-au ascuns zâmbetele în adevăr.

Pe stradă-i pustiu, pustiu e şi-n oameni.

A fost soare-afară, dar acum începe furtuna.

Se face noroi, noroi e şi-n oameni.

O rază de lumină reuşeşte să spargă pentru câteva momente zidul de cenuşă. În zadar.  E prinsă din nou, şi dusă departe, apar tot mai mulţi nori.

Zbatere. Aşa e şi-n oameni.

Când crezi că seninul cerului e mai albastru, că soarele străluceşte  cel mai frumos, atunci vine furtuna.

Dar nu asta-i trist.  Nu suferinţa e problema. Ea trebuie sa fie şi trebuie să fie învinsă real. Adevărata problemă e că oamenii caută să nege existenţa suferinţei. Oamenii merg de colo-colo, vorbesc, comunică şi presupun că trăiesc. Atâta fals! În adevăr, ei suferă, plâng, dar totuşi zâmbesc.  Pretind că totul e perfect, că au zeci de prieteni,  şi totuşi sunt mai singuri decât cei care recunosc că sunt singuri. Continuă drumul într-o înaintare agonică. Se mint ei pe ei.  În ochii oamenilor, totul se presupune a fi ideal, dar realitatea e sfâşietoare. Nimic nu e bine.

Totul e atât de greu! Omul nu mai ştie cum să se exprime, nu mai poate să vadă bazele propriei existenţe.  Tăcerea e cel mai chinuitor mod de distrugere, iar omul tace, nu-i mai pasă nici chiar de propria-i fiinţă, pentru că nu mai are răspunsuri. Se vede nepuntincios, şi-atunci se ignoră singur.

Şi-atunci care-i soluţia?